Criza transnistreană a fost creată artificial de către Moscova la începutul anului 1990, în contextul crizei sistemice din URSS şi a intensificării mişcărilor naţionale din republicile sovietice.
Primul sprijin efectiv din partea Moscovei pentru transnistreni a venit în septembrie 1990, când trupe ale Ministerului de Interne sovietic au fost detaşate pentru a apăra „Congresul” elitelor rusofone care declaraseră independenţa „Republicii Transnistrene” faţă de Moldova în cadrul Uniunii Sovietice.
După finalizarea stadiului confruntărilor militare ale conflictului, din 1992, Federația Rusă a impus un format inedit în practica internațională a misiunii de pacificare în zonă, format alcătuit din unitățile militare ale participanților la conflict și contingentul militar rus. De fapt, zona de securitate a conflictului este dominată și astăzi de militarii ruși și transnistreni, care se găsesc într-o alianță nedeclarată, fiind deghizați în rol de pacificatori și opuși contingentului militar în minoritate numerică a misiunii de pacificatori militari moldoveni. Prezența militară rusă în Transnistria este garanția că diferendul transnistrean nu va fi soluționat și Republica Moldova nu va fi eligibilă pentru aderarea la NATO, dar și la UE.
Etalându-şi disponibilitatea de a discuta pe marginea statutului regiunii, liderii de la Tiraspol au promovat în anii 1990 diverse proiecte, al căror obiectiv real a fost edificarea unei entităţi statale independente: dezvoltarea cadrului normativ-instituţional caracteristic unui stat şi instaurarea unor puncte de control „vamal” şi „grăniceresc” de-a lungul Nistrului, organizarea unor „plebiscite” în chestiuni de „construcţie statală”, de menţinere a prezenţei militare ruse şi de promovare a intereselor în plan extern. În decembrie 1995, în urma unui astfel de „referendum”, a fost adoptată o „constituţie” conform căreia Transnistria s-a autoproclamat drept „stat suveran şi independent” cu denumirea „Republica Moldovenească Nistreană”.
În dorinţa de a impulsiona soluţionarea problemei transnistrene, în anii 1996–2001 Chişinăul a manifestat o flexibilitate impresionantă, făcând o serie întreagă de concesii serioase şi îndrăzneţe, care însă i-au subminat poziţia şi l-au vulnerabilizat la masa de negocieri. În acelaşi context se înscrie şi „Memorandumul cu privire la bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria”, semnat la Moscova la 8 mai 1997, prin care Chişinăul şi Tiraspolul s-au angajat să-şi „normalizeze relaţiile” şi să continue „stabilirea relaţiilor juridico-statale” în componenţa unui „stat comun”. Memorandumul a fost un document asimetric, avantajând din punct de vedere politic Tiraspolul, nu Chișinăul.
Alegerea, în 2001, a lui Vladimir Voronin în calitate de preşedinte al ţării a fost începutul unei perioade noi în procesul de reglementare, noua conducere iniţiind în 2002 discuţii privind conceptul de „federaţie asimetrică”. În noiembrie 2003 a apărut „Memorandumul cu privire la principiile de bază ale structurii statului unificat”, cunoscut şi ca „Memorandumul Kozak”, care prevedea că problema transnistreană urma să fie soluţionată definitiv prin edificarea, pe principii federative, a unui stat unic independent şi democratic, care includea doi subiecţi federali „Republica Moldovenească Nistreană” şi „Formaţiunea teritorial-autonomă Găgăuzia”, înzestraţi cu prerogative extrem de largi, inclusiv dreptul de veto cu posibilitatea practică de a bloca adoptarea deciziilor unor structuri de stat. „Memorandumul Kozak” a provocat o adevărată furoare în societatea moldovenească, scandalizând totodată şi comunitatea internaţională. Conştientizând riscurile politice pe care şi le asuma atât în plan intern, cât şi extern, preşedintele Voronin a decis să nu semneze documentul, la negocierea şi parafarea căruia a participat personal.
Ulterior, s-au produs evoluţii semnificative şi în formatul de negocieri privind soluţionarea diferendului transnistrean. Implicarea directă, la invitaţia Chişinăului şi a Tiraspolului, începând din septembrie 2005, a Uniunii Europene şi SUA în calitate de observatori în procesul de negocieri şi extinderea formatului „pentagonal” la formula „5+2” a deschis perspective promiţătoare în eforturile de identificare a unei soluţii adecvate pentru conflict, însă negocierile s-au lovit de comportamentul obstrucţionist al reprezentanţilor regimului de la Tiraspol.
Pe lângă negocierile părților cu partenerii internaționali în formatul „5+2”, a fost imprimat un dialog bilateral, în formatul „1+1”, precum şi în cadrul unor reuniuni ale grupurilor de lucru / experți și în Comisia Unificată de Control.
În 2021, relațiile dintre Moldova și autoritățile transnistrene au părut că își pierd o parte din ostilitatea lor tradițională. Chișinău pare că a rezistat presiunii ruse de a lega Transnistria de alte probleme în cadrul negocierilor dificile privind prețul gazelor din toamna anului 2021.
Câștigarea, în decembrie 2021, a unui nou mandat de către Vadim Krasnoselski a fost precedată de o scrisoare către președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, în care a propus negocieri în formatul 5+2 şi s-a angajat să intensifice dialogul bilateral la cel mai înalt nivel politic pentru o soluționare rapidă a întregii game de probleme acumulate.
Revendicarea, de către Vadim Krasnoselski, a statutului egal între Transnistria și Moldova a iritat guvernul de la Chișinău, care nu a fost sigur dacă inițiativa a rezultat din presiunile rusești. Suspiciunile au fost sporite de discuțiile de la Viena, din 29 decembrie 2021, dintre adjunctul șefului de stat major rus Dmitri Kozak și OSCE, la care și-a exprimat interesul Moscovei pentru „stimularea acestui dialog”.
În 2022, în contextul conflictului ruso-ucrainean, preşedintele Maia Sandu şi ministrul de externe al Republicii Moldova, Nicu Popescu, au declarat că prezența trupelor ruse în regiunea separatistă reprezintă „unul dintre elementele-cheie” în ceea ce privește utilizarea elementelor destabilizatoare de către Federaţia Rusă în Republica Moldova şi au solicitat retragerea acestora.
Surse:
- Andrew Wilson – https://ecfr.eu/article/moldovan-lessons-for-the-ukraine-conflict
- Anatol Țăranu – https://www.ipn.md/ro/dosarul-transnistrean-identitatea-nationala-si-integrarea-europeana-op-ed-7978_1086402.html
- Ion STĂVILĂ, Gheorghe BĂLAN – Revista „STUDII DE SECURITATE ŞI APĂRARE. PUBLICAŢIE ŞTIINŢIFICĂ” – „CONFLICTUL TRANSNISTREAN: EŞECUL REGLEMENTĂRII UNUI CONFLICT CARE POATE FI SOLUŢIONAT”, regăsită în format PDF la adresa web https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Conflictul%20transnistrean.pdf
- Site-ul publicaţiei Ziarul de Gardă – zdg.md
