O parte a dreptei suveraniste se aliniază cu Vladimir Putin în criza pe care expansionismul rusesc a creat-o în Ucraina. De ce? Se pare că Putin este pentru unii un fel de mascul alfa al naționalismului de rădăcină creştină şi anti-globalistă care ne poate ghida în marea bătălie a Europei contra islamismului, dar şi împotriva ideologiilor toxice care vin din Bruxelles şi Washington.
Totuși, logica acestei alianţe are mai multe falii. Unul dintre combustibilii cu care își aprinde flăcăra revoluției conservatoare care se extinde prin Europa este imperialismul al Uniunii Europene. Futilitatea instituțiilor comunitare, dar și zelul cu care ai săi politruci caută să-și impună agenda ideologică, sunt argumente excelente pentru a vota cu ceea ce presa oficială se încăpățânează în a pune într-o singura oală cu eticheta descalificată de extremă-dreapta. De aceea îmi este greu să înțeleg cum o parte din dreapta suveranistă este deranjată de avansurile Bruxelles-ului şi, în acelaşi timp, aplaudă mult mai gravele amenințări ale lui Putin față de Ucraina.
Suveranismul acestor patrioți europeni se termină, pare-se, când vine vorba de a apăra suveranitatea nu numai a Ucrainei, ci și a Georgei, a țărilor baltice, ca să nu mai vorbim de România sau Polonia. Putin nu doar a invadat teritoriile ucrainene și georgiene. În șantajul lui la Occident, el cere să dicteze o politică de alianțe și de apărare a celorlalte state menționate pentru a renunța la ideea de a mai invada Ucraina.
Acceptând principiul sferelor de influență în care Putin își întemeiază revendicările, dreapta care-l aplaudă acceptă împărțirea lumii în imperii dominate de cei mai tari. Deci insistă să le vadă pe Ucraina și pe alte state din regiune ca simplii pioni ai UE și SUA, și toate aceste țări și-au ales orientarea lor pro-occidentală la vot, așa cum ar face și mulți ruși dacă Putin nu și-ar ține țara răpită.
Indiferent de meritele lui, argumentul istoric pus în circulație cu un succes remarcabil de către Kremlin – și anume faptul că Ucraina ar fi un stat artificial, fără tradiție de statalitate separată de Rusia – nu schimbă cu absolut nimic ecuația. Dacă drepturile istorice ar fi un motiv acceptabil pentru a forța modificări de frontiere prin războaie, Europa încă n-ar cunoaște pacea.
Precum toți radicalii cu motive de nemărturisit, Rusia lui Putin are două feţe. Una exterioară, de țara pacifistă și îngrijorată de voracitatea inamicilor ei capitalo-fasciști, și una interioară, la care nu foarte des avem acces.
Sovietolog francez Françoise Thom ne dă o oportunitate prețioasă de a o cunoaște în acest articol superb, amintit în prime time la cel dintâi canal al televiziunii publice ruse. Mulțumită lui Thom, care face un simplu exercițiu de a observa, fără prea multe glose, știm că rușii sunt expuși zilnic la o adevărată orgie de xenofobia, belicism si iredentism din ceea mai agresiva speță, marinat cu fantezii de genocid nuclear surprinzător de asumate.
Dreapta putinistă și toți cei care simt tentația de a i se alătura regimului rus în criza din Ucraina, ar face bine să citească articolul pentru a descoperi ce și pe cine apără.
Mai mult decât atât, citind articolul lui Thom, găsim răspuns la următoarea întrebare. De unde scoate Kremlinul povestea cu pericol fascist în Ucraina, singura țară din lume, după Israel, condusă de un președinte și un prim ministru evrei? Este de ajuns să se uite în oglindă.
