Criza ucraineană a debutat cu protestele de la Kiev din octombrie 2013, după ce preşedintele Viktor Ianukovici a respins aprofundarea cooperării cu Uniunea Europeană şi semnarea unui Acord de Liber Schimb
După reprimarea violentă a protestelor populaţiei, acestea s-au amplificat, iar Rada Supremă a demarat procedura de suspendare a şefului statului. Fostul preşedinte a fugit în Rusia în aceeaşi zi în care Legislativul a votat în unanimitate îndepărtarea sa de la conducerea statului.
Pierzându-şi o parte din pârghiile de influenţă din Ucraina, Moscova a catalogat schimbarea de putere drept o lovitură de stat şi, într-o perioadă foarte scurtă, în Peninsula Crimeea, bază a flotei ruse la Marea Neagră, au început să apară persoane înarmate. Deşi Vladimir Putin a negat iniţial că este vorba de militari ruşi, Kremlinul a anexat Crimeea în martie 2014, iniţial ocupând Peninsula şi apoi formalizând acţiunea printr-un referendum controversat.
Decizia rusă a condus la o manifestare mai pregnantă a tensiunilor interetnice, acestea fiind alimentate şi de consolidarea efectivelor militare ruse de la graniţa cu Ucraina, la frontiera comună din est aflându-se peste 40.000 de soldaţi ruşi.
În acest context, în aprilie 2014, forţe ale separatiştilor pro-ruşi au încercat să ocupe clădiri guvernamentale în regiunile Doneţk şi Luhansk, zonă cunoscută tradiţional sub denumirea de Donbass. Aceştia au declarat independenţa regiunilor şi formarea a două republici – Republica Populară Doneţk şi Republica Populară Luhansk, deşi structurile nu au fost recunoscute în plan internaţional. Tot în 2014, separatiştii au organizat aşa-zise referendumuri, care urmau să consfințească „dorinţa” populaţiei de obţinere a independenţei.
Separarea Crimeei şi Donbass-ului de Ucraina este rezultatul viziunii preşedintelui Vladimir Putin care consideră Rusia, Ucraina şi Belarusul o singură naţiune. Liderul rus a criticat deciziile înaintaşilor săi care au contribuit la formarea Ucrainei (aceasta având diverse forme de organizare şi cu întinderi teritoriale diferite), negând suveranitatea Kievului şi, prin urmare, independenţa politicii externe ucrainene, atât în relaţie cu Rusia, cât şi cu Occidentul.
Pe de altă parte, o astfel de istorie revizionistă nu ţine cont de un aspect foarte important – deşi în marile oraşe locuiau numeroşi etnici ruşi, în sate se aflau preponderent etnici ucraineni.
Violenţele din estul Ucrainei au dus la moartea a peste 14.000 de persoane, rănirea a peste 24.000 şi a condus la apariţia a peste 1,5 milioane de refugiaţi. Deşi Rusia a negat în mod constant orice implicare în acest conflict, atât Kievul, cât şi NATO şi mass-media au raportat consolidarea trupelor şi tehnicii militare de la frontieră, precum şi bombardarea Donbass-ului de pe teritoriul rus.
În iulie 2014, conflictul a căpătat noi valenţe după doborârea, pe teritoriul controlat de separatişti, a avionului Malaysia Airlines, care se deplasa de la Amsterdam la Kuala Lumpur, şi uciderea celor 298 de persoane de la bord.
După mai mulţi ani în care au colectat dovezi, echipa internaţională condusă de Olanda, a concluzionat că aeronava a fost distrusă de separatiști, care au confundat-o cu un avion ucrainean. Pentru a o distruge, a fost folosit un sistem anti-aerian provenit dintr-o bază militară rusă de la graniţă, Moscova negând concluziile anchetei.
În 2019, sub Codul Penal al Olandei, au fost puşi sub acuzare patru separatişti, printre aceştia regăsindu-se „ministrul apărării” din DNR, Igor Girkin, un ofiţer şi un rezervist din cadrul Intellligence-ului militar rus – GRU, precum şi un luptător separatist.
Deşi s-a încercat soluţionarea conflictului sub diferite formate, o rezolvare diplomatică a acestuia nu a fost identificată, războiul continuând pentru opt ani. Un cadru de discuţie a fost reprezentat de Acordurile de la Minsk, încheiate în 2014 şi 2015, acestea fiind negociate între Ucraina, Rusia, Franţa şi Germania. Înţelegerile prevedeau condiţii pentru armistiţii, retragerea armamentului greu şi preluarea controlului ucrainean asupra teritoriilor separatiste. Deşi unele din prevederi nu au fost implementate, iar altele au fost respectate parţial, ele au oferit un oarecare sentiment de stabilitate.
Faza activă a conflictului din Donbass a durat până în toamna anului 2015, cu episoade de escaladare a violenţelor în 2017 şi la începutul lui 2020, următoarea etapă fiind reprezentată de invazia Ucrainei în februarie 2022.
Surse:
- cfr.org/global-conflict-tracker/conflict/conflict-ukraine
- pbs.org/newshour/world/what-ukrainian-and-russian-history-can-tell-us-about-the-current-conflict, 24.02.2022
- npr.org-2022-02-12-1080205477/history-ukraine-russia
- bbc.com/news/world-europe-28357880
