În 1984, Evgheni Tiajelnikov, ambasadorul sovietic la București îl îndemna pe un regizor venit din URSS în vizită în țara noastră să facă filme documentare într-o notă pozitivă despre români, pentru că „trebuie să facem ceva ca românii să ne iubească”, încercând astfel o revigorare a diplomației culturale. Însă istoria dintre cele două țări, marcată de neînțelegeri și conflicte, nu putea fi ștearsă cu buretele în cinematografele sau în căminele culturale ale vremii.
Începând cu 1990 și până în prezent, URSS și mai apoi Federația Rusă au trimis în România șapte ambasadori. Aceștia au reprezentat interesele Moscovei la București, dar au făcut-o diferit, potrivit educației și experienței lor, precum și în funcție de sentimentele pe care le-au avut față de România.
Desigur, pozițiile oficiale adoptate de reprezentanții statului rus din România au reflectat întotdeauna atitudinea Moscovei față de relația bilaterală. Cu toții au știut că Federația Rusă este percepută de români drept o țară „neprietenoasă” – termen la modă astăzi – și că, de fapt, cu mici excepții, nimeni nu-i iubește pe ruși la București.
În intervențiile publice, diplomații ruși au atins doar subiectele considerate importante pentru conducerea lor, iar uneori au oferit chiar și indicii privind strategia statului vecin, atât în țara noastră, cât și în Regiunea Extinsă a Mării Negre. Mesajele au fost când politicoase, când critice și belicoase, uneori chiar absurde și revoltătoare, fiind reflectate de fiecare dată de instituțiile media din România.
Dacă privim în urmă, vom observa că agenda diplomaților a fost neschimbată în ultimii 15-20 de ani, respectiv aderarea României la NATO și UE, scutul de la Deveselu și problema tezaurului României trimis la Moscova în timpul Primului Război Mondial. Uneori, intervențiile pe marginea acestor subiecte au fost cel puțin exagerate.
Dar cine au fost cei șapte ruși care au meritat, potrivit Ministerului de Externe al Federației Ruse, să-și reprezinte țara la București la cel mai înalt nivel? Să ne reamintim de ei în ordinea cronologică.
1. Feliks Bogdanov (1990-1991, ca reprezentant URSS, 1991-1992, ambasador al Federației Ruse).
Bogdanov a făcut parte din categoria diplomaților aflați la post în cel mai dificil moment din istoria recentă a Rusiei, desființarea URSS în 1991. Activitatea sa în România a fost extrem de limitată, cel mai probabil din cauza contextului confuz și lipsei de coerență a ordinelor primite de la Moscova în perioada respectivă. Feliks Bogdanov a mai fost ambasador al URSS în Burkina Faso (1985-1987), Belgia (1987-1990) și al Federației Ruse în Ungaria (1996-2000). A decedat în 2017.
2. Yevgeny Ostrovenko (1992-1997).
Cele mai relevante evenimente din timpul mandatului său au fost debutul negocierilor pentru tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă în 1993 și vizita la București a ministrului de externe rus Evgheni Primakov în 1996. Activitatea lui Yevgeny Ostrovenko nu a fost suficient de controversată cât să primească atenție din partea instituțiilor de media de la București, cu mici excepții privind apropierea sa de Comunitatea Rușilor Lipoveni din România – vizita sa în cadrul comunității rușilor lipoveni din Constanța (1993) – și donația transmisă în 1994 din partea guvernului rus. Yevgeny Ostrovenko a mai fost ambasador al URSS în Ghana (1989-1991), al Federației Ruse în Afganistan (1992) și Tailanda (2001-2004).
3. Valery Kenyaikin (1997-2002).
Acest diplomat a reprezentat interesele ruse în România în perioada desfășurării îndelungatelor negocieri pentru semnarea Tratatului privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă (încheiat în iulie 2003), dar și la debutul negocierilor de aderare a României la NATO (1998). La începutul anilor 2000, în repetate rânduri Valery Kenyaikin a încurajat reluarea relațiilor prietenești bilaterale, declarând pentru ziarul Adevărul că Vladimir Putin și guvernul rus vor acorda și în viitor atenție relațiilor cu România care, din perspectiva intereselor Federației Ruse, înseamnă în primul rând întărirea relațiilor economice, relații care s-au degradat grav în ultimii 10 ani. Ambasadorul a susținut cooperarea politică și economică inclusiv la nivel regional, de exemplu, prin încurajarea procesului de înfrățire a Brașovului cu regiuni din Federația Rusă.
În același timp, rușii au continuat să aibă o atitudine pasivă în cadrul negocierilor pentru tratat și și-au păstrat neschimbată opțiunea pentru varianta textului din iunie 1996, fără amendamentele solicitate de autoritățile de la București (respectiv condamnarea expresă a Pactului Ribbentrop-Molotov și crearea mecanismului pentru soluționarea problemei tezaurului României trimis la Moscova în timpul Primului Război Mondial). Valery Kenyaikin a rămas în memoria noastră colectivă cu o declarație în care a afirmat că Rusia este gata să semneze Tratatul politic de bază cu România, dar România trebuie să revină asupra amendamentelor la textul documentului, referitoare la Pactul Ribbentrop-Molotov, la asumarea de către partea rusă a unor obligații privind tezaurul și la situația minorității române din Rusia.
Tot Kenyaikin ne-a atras atenția că, deși nu vede probleme în aderarea României la UE, extinderea NATO „este receptată negativ de noi”.
În timpul mandatului său a avut loc vizita lui Mircea Geoană la Moscova (noiembrie 2001), pe atunci ministru de externe.
Valery Kenyaikin a mai fost ambasador al Federației Ruse în Italia și San Marino (1994-1997), a îndeplinit mai multe funcții în cadrul Ministerului Rus de Externe. De asemenea, în perioada 2004-2006 a fost reprezentant al Rusiei și co-președinte al Comisiei Comune de Control pentru Rezoluția Conflictului Georgian-Osetian, în 2006 a fost liderul grupului de experți ruși care s-a ocupat de blocada comercială impusă de Republica Moldova și Ucraina asupra așa-numitei Republici Transnistrene, iar în perioada 2006-2007 a condus delegația permanentă rusă la negocierile purtate cu Georgia pe probleme militare.
4. Aleksandr Tolkaci (2002-2006).
În timpul mandatului său au avut loc mai multe evenimente interesante pentru relațiile româno-ruse din secolul 21, respectiv încheierea Tratatului privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă (semnat în 2003 și ratificat în 2004), inclusiv a Declarației comune (care include aspecte sensibile ale istoriei româno-ruse, respectiv condamnarea expresă a Pactului Ribbentrop-Molotov și crearea mecanismului pentru soluționarea problemei tezaurului României trimis la Moscova în timpul Primului Război Mondial) și aderarea României la NATO, în 2004.
Desigur, mesajul Moscovei a fost același, căci Tolkaci ne-a explicat, în 2002, că politica de extindere a NATO este „o greșeală strategică gravă” și ne-a atenționat în legătură cu deschiderea unor baze americane pe teritoriul țării noastre. Pe măsură ce perspectivele României de aderare se materializau, limbajul diplomatului a devenit din ce în ce mai agresiv. În 2003 a afirmat că „nu este interesat de dezvoltarea relațiilor dintre Romania și Federația Rusă și nu întrevede nicio posibilitate ca aceasta stare de lucruri sa se schimbe”. Totuși, retorica și-a mai temperat-o atunci când a abordat teme referitoare la relațiile economice. A vizitat în 2003 societățile „Flacăra” și „Porcelain Manufactures”, precum și combinatul „Industria Sârmei” Câmpia Turzii, societate cu capital majoritar rusesc, privatizată în anul 2003, achiziționată de firma „Conares Trading AG”. Cu această ocazie, Tolkaci s-a exprimat pentru o colaborare regională care să simplifice procedura schimburilor economice și a apreciat că, în prezent, oportunitățile de afaceri dintre cele două țări nu sunt exploatate pe măsura potențialului lor.
Rușii s-au arătat interesați de România din punct de vedere economic, mai ales că procesul de aderare la NATO și EU nu mai putea fi oprit, iar acest lucru îl observăm din intențiile ruse de preluare a unor active strategice din domeniul metalurgiei si petrolier.
5. Aleksandr Ciurilin (2006-2011).
Diplomatul a adoptat, de-a lungul mandatului său în România, poziții clare față de chestiunea relațiilor româno-ruse, dar și față de evenimentele care au marcat această perioadă, respectiv organizarea Summit-ului NATO la București și războiul din Georgia (2008), pe care Rusia l-a botezat în stilul ei, adică „Operation to Force Georgia to Peace”.
Din punctul de vedere a lui Ciurilin, România este una dintre cele mai mari țări din Europa de Sud-Est, cu o politică activă în regiune și cu influență în organizațiile internaționale, mai ales în cele europene și a vorbit deseori despre trecutul nostru comun și despre religia ortodoxă pe care o împărtășim. Dar, mai spunea Ciurilin, decizia NATO de extindere spre Est era greșită, și nu va contribui la întărirea stabilității internaționale.
În acea perioadă aveau loc discuții privind aderarea Ucrainei și Georgiei la Alianța Nord-Atlantică, iar Aleksandr Ciurilin a atras atenția în privința „transformării regiunii Mării Negre într-o arenă a confruntării politice”. NATO și SUA, evident, erau cei vinovați.
Un alt subiect preferat de ambasadorul rus a fost cel al bazelor militare americane care urmau să fie instalate în România. De ce ar avea NATO nevoie de așa ceva, în condițiile în care americanii „dispun de poligoane și aeroporturi pe teritoriul Germaniei, Italiei, Turciei, precum și în alte locuri. Pentru ce sunt necesare aceste obiective?” Prin urmare, a spus Ciurilin încă din 2007, „dacă pe un teritoriu vecin apare o bază militară care poate reprezenta o amenințare pentru noi, atunci poate afecta și relațiile Rusiei cu acel stat.”
Ciurilin i-a ofensat pe români și când, referindu-se la problema tezaurului României trimis la Moscova în timpul Primului Război Mondial, a afirmat în 2006 că „România încă are de plătit Federației Ruse…”.
Aleksandr Ciurilin a mai făcut parte din misiuni diplomatice ale URSS în Zambia (1970-1974) și Federației Ruse în Danemarca (1998-2002). În 2003 a fost numit director al Departamentului de Istorie și Documentaristică al Ministerului Afacerilor Externe; a decedat în anul 2021.
6. Oleg Malginov (2011-2016).
Ambasadorul a declarat la finalul mandatului său pentru Radio Europa Liberă că la început a „plănuit să facă mai mult: să avem o relație bilaterală mai dinamică, mai substanțială, mai predictibilă, totul în interes public și pentru a avea mai multe oportunități de a readuce în atenția românilor ce avem mai bun în cultura noastră: literatură, artă, muzică, film, balet. De asemenea, am vrut să dezvoltăm oportunitățile în domeniul economic și cele la nivel politic.” Totuși, nu a ezitat să recunoască faptul că relațiile bilaterale „nu sunt oprite, doar că nu mai evoluează. Nu a fost inițiativa noastră.”
Mandatul său a fost marcat de anexarea Peninsulei Crimeea de către Federația Rusă în 2014 și problema instalării scutului de la Deveselu în mai 2016 (devenit operațional în octombrie 2017). Anul 2014 este considerat de mulți experți drept momentul declanșator al deteriorării relațiilor dintre Federația Rusă și Occident, culminând cu invazia actuală în Ucraina.
Declarațiile lui Oleg Malginov în privința situației din Crimeea s-au menținut în limitele trasate de Kremlin, respectiv de negare a implicării Federației Ruse în peninsulă – „Nu sunt trupe militare rusești acolo. Dacă vorbiți despre alți cetățeni ai Federației Ruse prezenți în Ucraina, da, pot fi. Participă la lupte, poate, nu putem exclude. Dar nu sunt trupe militare rusești pe teritoriul Ucrainei, nu sunt arme, nu este nimic.”
În timpul mandatului lui Malginov, instalarea scutului de la Deveselu a fost privită ca o amenințare la adresa arsenalului nuclear al Federației Ruse, provocând comentarii dure din partea diplomaților ruși, elocventă fiind declarația ambasadorului conform căreia baza de la Deveselu poate deveni o țintă, dacă Rusia, la rândul ei, consideră că este „ținta atacului antirachetă”.
Cam din această perioadă putem observa o „decădere” clară a statutului României în viziunea diplomației ruse de la București: din potențiali parteneri politici și economici, țara noastră a fost tratată ca un vecin neprietenos, atitudine determinată cel mai probabil de întărirea parteneriatului strategic cu SUA și instalarea scutului antirachetă, subiect despre care partea rusă a refuzat să discute/negocieze cu România: „În legătură cu Deveselu, discuția este între Rusia și SUA!”
Partea rusă a refuzat să dezvolte discuții cu România de-a lungul timpului și pe alte subiecte, precum returnarea tezaurului trimis la Moscova în timpul Primului Război Mondial; este totuși interesantă abordarea diplomaților ruși de „a arunca” vina asupra autorităților de la București: „Destul de multe țări europene au păstrat dialogul cu Rusia la nivel înalt. Totul depinde de faptul dacă conducerea României ar dori să depășească această pauză şi de ce anume este gata să spună. Adică dacă există un interes național, Rusia este întotdeauna gata să îl susțină.”
Oleg Malginov a mai fost ambasador al Federației Ruse în Bangladesh (2003-2006) și în Uzbekistan (începând cu anul 2021), parte a misiunii diplomatice a URSS în India (1979-1983) și consilier superior al misiunii permanente ruse la ONU (1994-1999).
7. Valery Kuzmin (2016-prezent)
Ultimul, dar nu cel din urmă ambasador rus la București este, probabil, cea mai controversată figură. De asemenea, față de predecesorii săi, Kuzmin a fost cel mai prezent ambasador rus în spațiul public românesc. Poate că notorietatea sa nu se datorează numai atitudinii sale arogante, ci și din perspectiva vremurilor în care s-a aflat la post: epoca „post-truth”, a „fakenews”, a social media (Ambasada având o pagină foarte activă de Facebook) și a unor evoluții geopolitice diverse și nemaivăzute de generațiile actuale.
Până acum, Valery Kuzmin a avut cea mai lungă prezență la post ca ambasador în România (de 6 ani) și poate cea mai relevantă prezență în spațiul public românesc. Strategia de comunicare a diplomatului rus a vizat acordarea de interviuri şi difuzarea de comunicate de presă, mediatizate de regulă de sursele cunoscute pentru derularea de propagandă pro-rusă. Din acest punct de vedere Ambasada Federației Ruse n-a fost prea inventivă.
Trecând în revistă intervențiile sale din mass-media, observăm că liniile discursului diplomatului rus au vizat, similar predecesorilor săi, promovarea poziției ruse față de problemele actuale: amplasarea elementelor scutului american antirachetă în România; extinderea infrastructurii NATO în apropierea granițelor Federației Ruse; necesitatea dezvoltării relațiilor economice şi comerciale ruso-române; tezaurul românesc; relațiile dintre România şi Republica Moldova; justificarea anexării Peninsulei Crimeea de către Rusia.
Kuzmin nu și-a început mandatul cu dreptul din cauza faptului că era deja cunoscut publicului, anterior fiind ambasador în Republica Moldova. Presa din România l-a considerat „o personalitate controversată”, a afirmat că este „recunoscut pentru pozițiile sale dure faţă de cei considerați dușmani ai Rusiei” sau „mai degrabă un purtător de sabie, decât un purtător de ramură de măslin” și „un ambasador cu misiunea de a schimba iarna din relațiile cu România cu o altă iarnă (…), cu iarna siberiană”. Și, trecând anii, se pare că jurnaliștii români nu au greșit cu nimic.
Kuzmin a continuat retorica promovată de predecesorii săi. Opinii dezaprobatoare în privința scutului de la Deveselu, considerat de Rusia un pericol întrucât „în acele lansatoare pot fi puse rachete cu rază medie de acțiune care pot primi încărcătură nucleară”, iar extinderea infrastructurii NATO în apropierea granițelor Federației Ruse, a spus Kuzmin, a dus la „deteriorarea relațiilor dintre Federația Rusă şi Alianța Nord-Atlantică.”
Despre relațiile economice, diplomatul a susținut necesitatea dezvoltării relațiilor economice şi comerciale ruso-române, dar îmbunătățirea acestor relații „va depinde de existența unei voințe politice şi de disponibilitatea de a construi un dialog echitabil cu luarea reciprocă în considerare a intereselor legitime.” În opinia lui Valery Kuzmin, continuarea cooperării în domenii precum cel energetic a fost suspendată „din cauza unor poziții ale guvernului român, care a susținut sancțiunile anunțate de Uniunea Europeană faţă de Rusia.”
Tezaurul românesc trimis la Moscova în timpul Primului Război Mondial, problemă actuală și reală pentru români, este considerată de Kuzmin prea îndepărtată și de fapt, „astfel de probleme, care datează de acum aproape o sută de ani, nu trebuie să împiedice dezvoltarea relațiilor între Federația Rusă şi România.”
În timpul mandatului lui Kuzmin a avut loc declararea drept persona non grata a lui Alexey Grishaev, adjunct al atașatului militar al Ambasadei Federației Ruse la București, pentru activități care „contravin prevederilor Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice din 1961.” Ambasadorul a catalogat gestul ca fiind „neprietenos”, menționând că Rusia are dreptul de „a adopta măsuri de răspuns corespunzătoare” – pe care le-a și adoptat în luna mai a aceluiași an.
Discutând despre subiectul zilei – invazia din Ucraina – diplomatul a folosit doar propaganda rusă, acuzând autoritățile de la Kiev de „genocidul” comis în Donbass și comparând autorităților ucrainene cu cele ale Germaniei naziste. Oficialul rus a condamnat livrările de armament ale României către Ucraina și ne-a menționat în categoria statele „neprietenoase” pentru că România s-a raliat la sancțiunile economice internaționale şi statul român „a confiscat banii” companiilor ruse din țară, fără a ne spune însă care sunt acestea.
Despre anexarea Peninsulei Crimeea a spus că „a avut loc în baza dreptului internațional al națiunilor la autodeterminare, consfințit în carta ONU, şi a rezultatelor referendumului democratic al locuitorilor peninsulei.” În același context, a explicat că „UE a folosit acest eveniment ca pretext pentru declararea de sancțiuni economice politizate împotriva Rusiei.”
Valery Kuzmin a activat în Ministerul Afacerilor Externe din Rusia începând cu anul 1975, fiind numit ca director adjunct în 2003. Acesta a mai fost ambasador al Federației Ruse în Republica Sudan (1998-2003) și în Republica Moldova (2007-2012).
Capitolul misiunii lui Valery Kuzmin la București rămâne deschis, acesta continuând să fie activ în promovarea intereselor ruse în România, inclusiv prin relaționarea cu politicieni români de mâna a treia, vezi cazul recent al senatoarei independente Diana Iovanovici-Șoșoacă și a deputaților Dumitru Coarnă, Mihai Lasca și Francisc Tobă, care s-au întâlnit în luna martie 2022 cu ambasadorul (la solicitarea parlamentarilor) pentru a prezenta memoriul semnat de aceștia privind „Pacea de la București, neutralitatea României”.
Sursă foto: Facebook – Valery Kuzmin, ambasadorul Rusiei la București.
