Biografia lui Ion Iliescu, fost președinte al României între 1990-1996 și 2000-2004, a suscitat interes constant în presă de-a lungul anilor, cele mai multe articole referindu-se la aspectele „controversate” din viața sa, a familiei sale, cu accent pe legăturile cu partidul comunist, cu Uniunea Sovietică și cu KGB.

Scurtă incursiune în arborele genealogic al lui Ion Iliescu

Ion Iliescu s-a născut la 03.03.1930 în Oltenița, județul Călărași deși s-a mai scris că originile familiei sale ar fi în comuna Ulmeni, lângă Oltenița. O primă versiune biografică susține că, inițial, numele familiei bunicilor lui Ion Iliescu ar fi fost Penu însă, conform unei fișe biografice publicate în 1996 de săptămânalul Lumea liberă, bunicul după tată al lui Ion Iliescu ar fi fost Vasili Ivanovici, sursa precizând despre acesta că a fost „evreu rus, bolșevic, pușcăriaș fugit din Rusia, și, fiind urmărit de Ohrana (poliția țaristă), s-a stabilit la Oltenița în jurul anului 1895”.

S-a mai afirmat în media că „după 1900, Vasili Ivanovici, și-a schimbat numele în Iliescu” și s-a căsătorit, prin 1900 sau 1901, cu Maria Savu, sora cârciumarului Anghel Savu, despre care se precizează că era „român fugit din Bulgaria, peste Dunăre și stabilit la Oltenița” și i-ar fi făcut Mariei și lui Vasili o dugheană în care vindeau „diverse”. Vasili Ivanovici a fost „bun prieten” cu Constantin Dobrogeanu Gherea (pe numele adevărat Katz), „evreu venit din Rusia”.

Vasili și Maria Iliescu au avut doi băieți (Alexandru și Eftimie) și două fete (Aristița și Vergina). Vasile Penu/Vasili Iliescu a avut doi fii, pe Alexandru (născut în 1901) și pe Eftimie, despre care se spune că „au îmbrățișat doctrina comunistă încă din adolescență”. Eftimie Iliescu, unchiul lui Ion Iliescu, a fost „coleg de cizmărie” cu Nicolae Ceaușescu, a studiat la Moscova, a fost ofițer de securitate și adjunctul ministrului de interne Alexandru Drăghici, în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În 1953, a fost numit director al fabricii de încălțăminte „Pionierul”. A fost condamnat la 12 ani de închisoare fiind găsit vinovat pentru uciderea șefului cantinei fabricii. A decedat la începutul anilor 1980.

Conform registrului stării civile din Oltenița, Alexandru este tatăl lui Ion Iliescu. Despre Alexandru s-a vehiculat că, „din convingeri ideologice”, și-a renegat părinții și și-a schimbat numele din Penu în Iliescu. Alexandru Iliescu a fugit la Moscova în 1930, unde a rămas până în 1935, ducând activitate conspirativă împotriva României, fiind Kominternist și NKVD-ist.

În ceea ce privește România, activitatea conspirativă și subversivă derulată de tatăl fostului președinte trebuie pusă într-un context relevant: la Congresul al V-lea al PCdR, desfășurat la Gorikovo, lângă Moscova, în decembrie 1931, a fost ales în Comitetul Central. Rezoluția finală a acestui eveniment politic a stabilit dezmembrarea statului unitar român drept obiectiv principal al partidului.

De asemenea, potrivit datelor înscrise în Mapa nr. 20 din 1940 din arhiva CC a PCR, Alexandru Iliescu – nume conspirativ „Ignat” – și tatăl său aveau legături și cu comitagii bulgari din Organizația Revoluționară Dobrogeană (DRO), organizație teroristă bulgară care milita pentru o Bulgarie Mare, care să includă și Dobrogea românească. Numeroși membri DRO au devenit membri ai Partidului Comunist Român, dintre aceștia atrăgând atenția Petar Borilov, romanizat Petre Borilă, și cel care mai târziu a devenit socrul lui Valentin Ceaușescu, fiul lui Nicolae Ceaușescu. Reîntors în România, a fost condamnat (1935) pentru trădare de țară, între acuzații fiind și faptul că milita pentru anexarea Basarabiei la URSS. După 1935, Alexandru a avut o relație neoficializată cu Maria Ivănuș, „soția lui A. Ivănuș, mecanic CFR și colegul său de închisoare”, împreună cu care a avut un fiu, Eugen (născut în 1932), „securist decedat în Orientul Mijlociu”.

În 1940, tatăl lui Ion Iliescu s-a căsătorit cu Marița, „mătușa maternă a lui Ion Cioabă, bulibașa țiganilor din Sibiu”, cu care a avut doi fii, Mircea (devenit atașat militar al României la Moscova) și Crișan (fost director adjunct la IRSOP). Marița Iliescu a fost, după 1944, servitoarea și bucătăreasa Anei Pauker. În 1945, a fost trimisă de Gheorghiu-Dej la Agenția Economică de la Sofia și ulterior, la Moscova, de unde a fost retrasă la cererea rușilor. Despre Marița Iliescu, se arată că, având sprijinul Anei Pauker și al lui Gheorghiu-Dej, a obținut posturi importante în comerțul exterior. S-a pensionat din funcția de director al Direcției Generale a Vămilor.

În 1990, Marița s-a prezentat la Asociația luptătorilor antifasciști din București pentru a deveni membră a organizației. A prezentat un carnet de luptător în Spania, dar a fost refuzată. Potrivit alegațiilor vehiculate în spațiul public, aceasta participase la brigăzile Kominterniste, organizate de sovietici și expediate în Spania, pentru a-i susține pe republicanii procomuniști împotriva lui Franco în timpul Războiului Civil.

Alexandru Iliescu a murit în 1945, fiind împușcat de persoane necunoscute. S-a speculat că a fost „o răfuială politică orchestrată de Gheorghiu-Dej”, care se pare că ar fi descoperit că acesta devenise informator recrutat de SSI în rândul Partidului Comunist din România (PCdR) în urma unui pact încheiat în 1937 de Mihail Moruzov, șeful SSI, cu un grup de comuniști dirijați de Ștefan Foriș și reînoit de urmașul acestuia la conducerea instituției, Eugen Cristescu.

Potrivit Registrului stării civile și Registrului de botezuri din Oltenița, mama lui Ion Iliescu a fost Maricica, născută Toma, care s-a căsătorit cu Alexandru la 28.07.1929, având drept nași pe Ioan și Adriana Dabija. În ceea ce o privește pe Maricica, aceasta a fost fiica „lelei Stoica, țigancă din neamul căldărarilor venită din Bulgaria”. A decedat în 1932 și a fost înmormântată la Oltenița.

Ion și Nina Iliescu

S-au căsătorit la 21.07.1951 în perioada studenției, la Moscova și nu au avut copii. Nina a fost o prezență discretă toată viața, singurele apariții publice ale sale fiind în momentele când a votat alături de soțul său, la vot. Ion Iliescu spunea că și-a cunoscut soția, Nina Bercovici, în anul 1948, la vârsta de 18 ani, ambii fiind liceeni, el la Colegiul Național „Sf. Sava”, iar ea la „Iulia Hașdeu”. Cei doi s-ar fi întâlnit la o ședință a unei asociații de elevi, Ion Iliescu fiind coordonatorul compartimentului sportiv, iar ea membră a echipei de volei a liceului.

Încă din timpul gimnaziului, adică de prin 1944, când avea vârsta de 14 ani, Iliescu s-a implicat în activitatea tineretului comunist, participând la unele acțiuni propagandistice și conducând Uniunea Asociațiilor Elevilor. A luat parte și la activitățile derulate în Albania pe parcursul verii de brigada de muncă „Vasile Roaită”.

Presupusa calitate de agent KGB

În luna martie a anului 1949 a fost ales membru al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitor (CC al UTM), Secția Învățământ Mediu și Superior. Organizația, în 1949, avea drept sarcină principală pe linie de educație transpunerea în viață a reformei învățământului, inițiată de CC al Partidului Muncitoresc Român în 1948.

În noiembrie, în calitate de delegat CC al UTM, a fost trimis în Republica Socialistă Cehoslovacă, cu ocazia „Săptămânii tineretului Studențesc” de la Praga, eveniment organizat de Uniunea Internațională a Studenților (UIS), din a cărei conducere va face parte începând cu 1956. Despre UIS, istoricul Joel Kotek nota că era „organizația de front a Moscovei”, „împânzită de submarine ale serviciilor secrete sovietice”.

Astfel, Ion Iliescu a devenit „șef pe linie ideologică al profesorilor săi”, pentru că potrivit sistemului de subordonare al momentului, Ministerul Educației și Învățământului juca rolul unei anexe a Secției, entitate care transpunea în școli, licee și facultăți politica de partid, pentru aplicarea reformei învățământului introdusă în 1948 după modelul sovietic.

Rolul lui Ion Iliescu în „planul de epurări” al programelor de învățământ, dar și al elevilor, studenților și profesorilor „cu pete la dosar” rămâne neclar, dar este evident că a luat parte la activitatea de eliminare din societatea românească a oricărei forme de rezistență la procesul de sovietizare. UTM, în martie 1949, era o organizație care manipula trecutul. Și tot atunci, în mai 1949, lua amploare șantierul Canalul Dunăre-Marea Neagră, format din colonii penitenciare și sub coordonarea nou înființate Direcții Generale a Securității Poporului (în care activa Eftimie Iliescu, unchiul lui Ion Iliescu).

Într-un referat de cadre cu nr. 10975/22.07.1955 se precizează că Iliescu, ca membru al CC al UTM, „a dovedit ca este bun organizator și a îndeplinit sarcinile cu mult simț de răspundere”, pentru rezultatele bune obținute fiind decorat cu Medalia Muncii.

În septembrie, Ion Iliescu a fost admis cu bursă la Facultatea de Hidrotehnică din cadrul Universității Politehnica din București, iar în 1950 a fost trimis alături de alți studenți la Institutul Energetic „Molotov” din Moscova. Se pare că a fost trimis la Moscova de „consilierii sovietici de la București”, pentru a deveni, la rândul său, „submarin al serviciilor secrete sovietice”, pentru că își dovedise „ataşamentul faţă de valorile comunismului”. În acest sens, destule materiale de presă a anilor 1990 afirmă că a colaborat, încă din timpul studenției, cu KGB.

În timpul studiilor în URSS, Ion Iliescu a fost secretarul Sovietului unional al studenților și aspiranților români aflați la studii în Uniunea Sovietică, în această calitate având ca misiune principală propaganda sovietică printre studenții și aspiranții români din URSS.

Potrivit unui raport de cadre din iulie 1955, se arată că „în timpul cât a stat la Moscova, a muncit cu multă conștiinciozitate, a ajutat studenții la studiu, a dovedit inițiativă în muncă și combativitate față de lipsuri” și conform aceluiași document, „uneori avea o atitudine de comandă, nu ținea seama de părerile celorlalți și era pripit în luarea de hotărâri”.

Sovietul unional al studenților și aspiranților era o structură subordonată direct Komsomolului condus de Alexandr Selepin, cel care, în 1958, a preluat funcția de președinte al KGB. De asemenea, se precizează că, în acea perioadă, organizația condusă de Ion Iliescu la Moscova, avea colaborare directă cu Secția a IX-a (studenți străini), din cadrul Directoratului II (Contrainformații) al KGB.

Studenții și aspiranții străini din URSS făceau obiectul activității Secției a IX-a prin prisma a două abordări: contrainformativ – prevenirea infiltrării unor agenți ai serviciilor secrete occidentale; informativ – recrutarea viitoarelor „cârtițe”, care urmau să fie utilizate de sovietici după reîntoarcerea în țară. Acestea erau promovate prin intermediul consilierilor sovietici și infiltrate în punctele-cheie ale structurilor de stat din zonele aflate sub ocupația militară a Armatei Roșii.

Secretarul unui soviet unional studențesc constituia principala pârghie a KGB în domeniu, ofițerii Secției a IX-a având obligația profesională de a se întâlni în mod regulat cu fiecare secretar pentru a se informa și a face raport asupra stării de spirit din rândul studenților, pentru a lua relații privind studenții vizați spre recrutare de KGB sau pentru a trasa noi ordine. Iar viitoarele „cârtițe” urmau, în secret și în paralel cu studiile profesionale, o pregătire specială într-una dintre școlile KGB, în funcție de profilul pe care serviciul secret urma să i-l imprime: agent de spionaj, agent de dezinformare, agent de influență politică etc.

Dacă este să luăm în considerare un referat de cadre din 22.07.1955, „rolul” pe care KGB l-a pregătit pentru Ion Iliescu ar fi fost propulsarea în conducerea UIS, devenind astfel unul dintre „submarinele KGB” instruite în „maskirovka” – tehnica sovietică a dezinformării și manipulării în masă.

Informații despre Ion Iliescu în perioada studenției mai avem și de la fostul său coleg, Aleksandr Velikanov, care își amintea că era „genul de persoană care spunea bancuri şi era în centrul discuţiilor”, iar Nina Ilina, de asemenea colegă, a afirmat că fostul președinte a popularizat „jocul cu cutia de chibrituri”, care presupunea scoaterea conținutului unei cutii de chibrituri, iar exteriorul rămas era așezat pe nas de un jucător, urmând să fie transferat pe nasul celui de lângă el, rezultând situații amuzante în care participanții se uneau involuntar sau se sărutau.

Aleksandr Velikanov a mai povestit că Ion Iliescu avea „haine deosebite”, iar colegii, când plecau la întâlniri, apelau la garderoba acestuia, astfel încât „uneori, nu avea ce purta pentru că toate hainele erau împrumutate”. Catalogându-l drept „un băiat interesant, probabil şi din cauza naţionalității”, și „invidiat” din cauza faptului că fiind student străin primea o bursă de studii „mai mare decât ruşii”, fostul său coleg a declarat că Iliescu îşi putea „permite să mănânce câte o chiflă franţuzească în fiecare pauză”.

Relația cu Mihail Gorbaciov

S-a vorbit mult în presa din România despre faptul că relația dintre Iliescu și Gorbaciov ar fi început în timpul facultății, însă Ion Iliescu a declarat că nu l-a cunoscut în timpul studenției. A afirmat în schimb că a fost coleg cu premierul chinez Li Peng.

Potrivit unei declarații a lui Ion Iliescu, în 1987, cu prilejul vizitei lui Mihail Gorbaciov în România, a primit „sarcina de partid”, transmisă de „la Cabinetul tovarășului Bobu” de a face o deplasare la Timișoara, „pe unele teme de propagandă tehnico-științifică”, astfel încât să nu fie prezent la București pe parcursul vizitei liderului sovietic.

Marginalizarea lui Iliescu

În țară, Ion Iliescu a atras atenția Securității după ce a fost documentat că ar fi în legătură cu generalii Nicolae Militaru și Ștefan Kostyal, poliția politică îi suspecta de apartenență la KGB/GRU.

Acest lucru, combinat și cu faptul că Nicolae Ceaușescu se declara nemulțumit de munca lui Iliescu, au dus la îndepărtarea acestuia de cercurile puterii de la București, fiind numit într-o funcție de conducere pe plan județean. Iliescu a declarat că îndepărtarea sa s-a produs din cauza opoziției pe care acesta a avut-o față de admirația manifestată de Ceaușescu la adresa îndoctrinării chinezești, model pe care îl dorea aplicat și în România.

În schimb, fostul ministru de externe, Ștefan Andrei, atribuie îndepărtarea lui Iliescu pe seama aroganței acestuia, care își permitea să îl contrazică pe dictator și pe soția acestuia și care a comis un gest care l-ar fi înfuriat teribil pe Ceaușescu: pe durata călătoriei în Asia, Iliescu, care făcea parte din delegație, a salutat mulțimea de pe scara avionului, gest rezervat doar secretarului general al PCR.

Cert este că după aventura din Asia, Ion Iliescu a părăsit CC fiind acuzat de „deviere intelectualistă” și se îndreaptă spre Timișoara și, mai apoi, spre Iași, pentru a prelua funcția de secretar al organizației județene.

Activitatea lui Iliescu în grupul Kostyal-Militaru-Măgureanu a continuat și în perioada următoare. Grupul planifica îndepărtarea lui Ceaușescu, luând în calcul diverse feluri prin care puteau forța abdicarea dictatorului, inclusiv răpirea familiei acestuia sau declanșarea unor mișcări militare. Cert este, conform declarației generalului Kostyal, că membrii grupului erau hotărâți ca, după ce Ceaușescu dispare, Ion Iliescu să devină noul președinte.

În același timp, cariera politică a lui Ion Iliescu se afla pe o pantă descendentă clară: în 1979 a fost numit Președinte al Consiliului Național al Apelor, funcție ocupată până în 1984 când a fost demis și a fost înlăturat și din CC al PCR. Ulterior, a fost numit director al Editurii Tehnice, unde a lucrat până în decembrie 1989, momentul prăbușirii regimului comunist.

Venirea la putere

Procurorii militari care au instrumentat Dosarul Revoluției susțin că Nicolae Ceaușescu a pierdut puterea pe 22 decembrie, la ora 14, când a părăsit sediul CC. În acel moment, generalul Victor Atanasie Stănculescu a preluat controlul și a ordonatsupunerea totală a armatei față de ministrul apărării.

Stănculescu, care ocupa de facto funcția de ministru al apărării, a ordonat întoarcerea la cazarmă a militarilor pentru a putea permite protestatarilor să ocupe piața din fața CC. În paralel, Iulian Vlad, șeful Securității, a ordonat forțelor Securității să părăsească CC și să se întoarcă în unități.

În aceeași zi, la doar două ore distanță, civilul Ion Iliescu este primit cu onoruri militare în sediul MApN. În acel moment, puterea s-a predat în mod oficial acestuia. Astfel, Iliescu a devenit noul lider al armatei și, în aceeași zi, Frontul Salvării Naționale (FSN) a anunțat că a preluat și puterea politică.

Procurorii consideră că venirea la putere a lui Ion Iliescu nu se putea produce fără acordul liderilor structurilor de forță: generalul Victor Atanasie Stănculescu, generalul Nicolae Militaru și șeful Securității, Iulian Vlad, persoane pe care Ștefan Kostyal le-a indicat ca făcând parte din grupul anticeaușist care planifica îndepărtarea lui Nicolae Ceaușescu încă din anii 60.

În seara zilei de 22 decembrie, Nicolae Ceaușescu ajunge în biroul șefului Securității din Dâmbovița care îl predă armatei, fiind dus în unitatea condusă de colonelul Kemenici, unde a fost executat pe 25 decembrie.

În perioada Revoluției, generalul Neculicioiu, șef al UM 0110, unitate specială a Securității care urmărea agenții și spionii KGB/GRU din România, a fost obligat să predea o parte din arhiva unității generalului Militaru. În paralel, la sediul UM 0110, locțiitorul lui Neculicioiu, Vasile Lupu, se ocupa de protejarea unor microfilme conținând materiale operative ale unității. Microfilmele respective ar fi fost zidite în spatele unui perete și în tavanul biroului lui Neculicioiu. Cu toate acestea, după ce a devenit clar că Ion Iliescu este noul lider al României, Vasile Lupu a raportat MApN despre existența microfilmelor, acestea fiind preluate de către Virgil Măgureanu. Conținutul microfilmelor și soarta lor este neclară, la ani distanță lansându-se inclusiv teoria că Măgureanu s-a deplasat personal la Moscova pentru a le preda, variantă respinsă clar de fostul director al SRI, care insistă că acestea se află în arhiva serviciului de informații.

Anii 1990. Consolidarea puterii și mineriadele.

Odată obținută puterea, gruparea constituită în jurul lui Ion Iliescu a fost preocupată de acapararea funcțiilor de conducere în stat. Apropiații lui Iliescu au fost numiți în funcțiile importante: Nicolae Militaru a devenit ministrul apărării, Gelu Voican Voiculescu a devenit vicepremier, etc. Apariția în scenă a partidelor istorice și a Regelui Mihai au reprezentat un factor de presiune asupra lui Ion Iliescu, determinându-l să ia măsuri pentru a asigura că nu poate pierde puterea.

Astfel, pe 28 ianuarie, PNȚCD, PNL și PDSR au organizat un miting în București, solicitând alegeri libere și corecte. Pentru a diminua impactul mitingului, TVR nu a prezentat manifestația la televizor. Cu toate acestea, nu se putea permite ca aceasta să se desfășoare liber, astfel că muncitori din București au fost scoși în stradă pentru a deturna mesajul, cerând reducerea la tăcere a intelectualilor. În aceeași seară, pentru a sprijini muncitorii aflați în stradă, în București ajungeau și mineri din valea Jiului.

Agresivitatea semănată în rândul populației de regimul Iliescu și denigrarea perpetuă a „intelectualilor” a condus la un rezultat previzibil: în mai 1990 Ion Iliescu și FSN a câștigat alegerile. La o lună distanță, o parte a populație a organizat proteste în București împotriva Guvernului, acuzând că FSN este o aripă a PCR și că Revoluția din 1989 a fost confiscată de securiști. Pe data de 13 iunie, protestele degenerează în conflicte de stradă între protestatari și poliție și trupele USLA, ajungându-se la violențe și incendieri (regimul acuza incendierea de manifestanți a unor autobuze ale poliției dar, ulterior, au apărut înregistrări cu generalul Mihai Chițac care ordona Poliției să incendieze autobuzele).

În aceeași zi, Ion Iliescu apare la TVR și cheamă „toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”. În seara de 13 iunie, trei garnituri de tren pleacă din valea Jiului spre București, pentru a aduce mineri care să restabilească ordinea. La sosirea în Gara de Nord, minerii au fost preluați de ofițeri SRI care i-au îndreptat spre punctele fierbinți ale Bucureștiului.

În doar o zi, minerii au reușit să înăbușe mișcările anti-comuniste și pro-democrație, au ucis protestatari, au devastat facultăți, au atacat liderii opoziției și, susținuți de autorități, au preluat conducerea în Capitală. Pe 15 iunie, erau primiți la Romexpo unde Ion Iliescu le mulțumea pentru munca depusă. Pentru rolul său în orchestrarea Mineriadei, Ion Iliescu a fost acuzat de procurori de crime împotriva umanității.

Dezvoltarea României în timpul mandatelor lui Iliescu

Anii 1990 rămân în istoria economiei Românești ca un deceniu pierdut. A existat tendința, în rândul statelor ex-comuniste, de a înregistra o creștere economică imediat după abandonarea economiei planificate: în intervalul 1990-2000 Ungaria și-a dublat PIB-ul, iar Polonia a înregistrat o creștere de 150%. În schimb, România a înregistrat o scădere cu 20%. Țara noastră ajungea la nivelul din 1989 abia în 2004.

În anii 1990, România a început prin a pompa resurse în fabrici și uzine care nu aveau nicio rațiune economică de a exista, din dorința de a păstra calmul în rândul populației, dar acest aspect nu a dus decât la cumularea datoriilor și prăbușirea economiei. Ulterior, țara noastră s-a concentrat pe a realiza o privatizare totală și rapidă, pe a evita implicarea statului în economie și pe a implementa o politică socială minimalistă. Aceste lucruri au dat naștere unei perioade pe care chiar Iliescu a numit-o „capitalism de cumetrie”. Activele economiei românești ajungeau pe mâna „băieților deștepți” apropiați clasei politice sau a unor investitori străini care nu aveau nici un interes să investească.

Acest „vest sălbatic” prin care a trecut România a reprezentat o perioadă în care unii oameni au reușit să acumuleze averi imense prin acapararea diverselor segmente din piață, dar și una în care mulți oameni au avut de pierdut: problemele salariale, incapacitatea de adaptare la o piață care începea să se deschidă, precum și lipsa unei educații financiare care i-a împins pe mulți să creadă în scheme de îmbogățire rapidă a făcut ca mulți români să trăiască în sărăcie.

Dincolo de haosul economic, epoca Iliescu este marcată de tensiuni și dezbinare socială: mineriadele, sabotarea opoziției, supunerea aparatului de stat și a instituțiilor media față de persoana lui Ion Iliescu au pus sub semnul întrebării viitorul României în democrație sugerând, mai degrabă, că așa cum economia planificată devine una de piață în urma unei perioade de tranziție, așa se va realiza și democratizarea României.

Dosarul revoluției

În octombrie 2023, dosarul Revoluției a fost trimis în fața judecătorilor: 1166 de morți, 4089 de răniți și doar trei inculpați: Ion Iliescu, Gelu-Voican Voiculescu și Iosif Rus.

Ion Iliescu este acuzat că „în calitate de șef de stat și de guvern, președinte al CFSN și al Consiliului Militar Superior a indus în eroare opinia publică în mod constant, repetat, sistematic, prin aparițiile sale televizate și emiterea de comunicate (mecanism de exercitare a puterii de stat) şi şi-a asumat, în intervalul 22-30 decembrie 1989, operațiunea sistematică de inducere în eroare a opiniei publice exercitată de cadrele militare cu funcții de conducere ale MApN”

Conform procurorilor, „aceste fapte au avut drept consecințe generarea și amplificarea psihozei generalizate a terorismului, psihoză cauzatoare de numeroase situații de foc fratricid generalizat și astfel, în intervalul 22-30 decembrie 1989 au survenit 857 decese, 2382 răniri de persoane, 585 privări grave de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional şi 409 cazuri de suferinţe mari.”

Ion Iliescu a murit pe XXX iunie 2025. Nu a ajuns să răspundă acestor acuzații în fața instanței. Justiția din România a avut nevoie de 34 de ani pentru a instrumenta un dosar care privește destinul a 20 de milioane de români.