Perioada care a urmat schimbării regimurilor în statele din Europa Centrală și de Est a fost marcată nu doar de schimbarea structurii politice, economice și sociale, ci și de restabilirea suveranității efective și a capacității de acțiune a statelor pe planul politicii externe. În această stare inițială euforică, au avut loc schimbări geopolitice semnificative – reunificarea Germaniei, destrămarea Uniunii Sovietice, desființarea CAER și a Pactului de la Varșovia, posibilitatea extinderii organizațiilor militare și economice occidentale – toate acestea au creat oportunități noi pentru România și Ungaria. Această nouă perioadă nu a adus, însă, doar perspectiva unei căi comune, ci a reînviat și anumite tematici controversate care țineau și poate încă țin la un nivel sub cel dorit relațiile dintre cele două state.
Articol de Dan-Loránd Dranganagiu
Istoricul relațiilor
Relațiile propriu-zise dintre Ungaria și România se întind înapoi în secolul XIX și, ca și acum, dar vice-versa, chestiunea care atrăgea cele mai mari dezbateri era cea a situației minorității române în Regatul Ungariei, parte a Monarhiei Duale. Marele Război și schimbările teritoriale implicite marchează cea mai mare traumă în gândirea națională a Ungariei, în timp ce pentru România reprezintă începuturile existenței statului național în granițele sale etnice. Relațiile interbelice ale celor două țări au fost caracterizate de aceeași tensiune, Ungaria fiind prinsă în triunghiul Micii Antante a României, Iugoslaviei și Cehoslovaciei cu scopul evitării unor pretenții revizioniste ale Budapestei.
Dat fiind că aproape o treime din populația totală vorbitoare de maghiară a Ungariei a rămas în afara granițelor sale, Ungaria a condus încă din anii 1920 și până-n zilele noastre o politică de sprijin activ al minorităților maghiare din Bazinul Carpatic, iscând nu de puține ori critici și contramăsuri din partea statelor vecine, animate de teama unei amenințări (posibil ireale) din partea Ungariei de contestare a granițelor. Alți actori au jucat un rol important și în acea perioadă, Franța și Anglia sprijinind, cel puțin diplomatic, status quo-ul creat de sistemul de la Versailles, iar Polonia încercând încă din perioada incipientă a recăpătării statalității să creeze un sistem de gândire geopolitică central-est-europeană împotriva amenințării URSS, dar și a Germaniei revigorate.
Al Doilea Război Mondial a pus România și Ungaria, mai mult din necesitate, de partea Germaniei Naziste care reușea să controleze cei doi aliați ai săi prin împărțiri teritoriale și speranțe neclare cu privire la Transilvania, provocând noi rupturi în încrederea reciprocă și plantând semințele psihozelor care încă mai bântuie opinia publică a unei porțiuni din populația celor două țări. Înfrângerea în cel de-Al Doilea Război Mondial a Ungariei și schimbarea oportună a loialităților României au făcut posibilă recăpătarea Transilvaniei de Nord în granițele României, dar au deschis și calea extinderii influenței sovietice.
Noile regimuri comuniste ale celor două țări se găseau de această dată, cel puțin cu numele, de aceeași parte în lupta frățească pentru victoria socialismului. Cele două republici populare păreau să înceapă o nouă etapă în cadrul Pactului de la Varșovia, iar în România exista până la venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, o regiune autonomă maghiară. Orientarea național-comunistă a regimului Ceaușescu a aruncat, în schimb, România într-o epocă a naționalismului și a românizării forțate, degradând iarăși relațiile cu vecinii de la Vest, în timp ce Ungaria era considerată cea mai fericită baracă a Blocului Estic datorită deschiderii relative permisă de regimul Kádár.
După 1989, cum spuneam, incertitudinea a revenit în relațiile dintre cele două țări, pentru că scurta perioadă a anilor `90 a fost singurul interval în istoria Europei Central-Estice din ultimul secol în care statele regiunii au avut mână liberă în alegerea noului traseu. Ambele state au optat pentru parcursul euro-atlantic, definind anumite valori și priorități comune, dar libertatea suverană a deschis și posibilitatea rediscutării unor probleme ale trecutului și prezentului precum recunoașterea inviolabilității granițelor sau chestiunea respectării drepturilor minorităților. Imediat după evenimentele lui 1989, la 29 decembrie și în primele luni ale anului 1990 Gyula Horn, ministrul de externe al Republicii Ungare, a făcut vizite în România, aducând speranța unei noi redeschideri, dar evenimentele conflictului interetnic de la Târgu Mureș în anul 1990 au arătat faptul că reconcilierea va trebui să se efectueze în urma unei lungi reconstrucții a încrederii.
În paralel, organizații occidentale economice și militare precum NATO, Comunitatea Europeană, dar și OSCE nuanțau din ce-n ce mai accentuat importanța asigurării stabilității Europei Central-Estice dacă procesul de extindere spre Vest voia să aibă șanse reale de reușită. Pentru ca succesul acestui demers să fie tangibil, modelul larg acceptat a fost cel al încheierii unor tratate de bază, de valoare fondatoare în relațiile care aveau să urmeze. Normele stabilite prin acordurile de bază nu trebuie neapărat interpretate ca un efort al statelor din regiune de a stabili relații de bună vecinătate: organizațiile economice și de securitate occidentale au jucat un rol important în acest sens, atrăgând inițial atenția statelor din Europa Centrală și de Est asupra importanței normalizării relațiilor.
Punctul de plecare a fost propunerea prim-ministrului francez, Édouard Balladur cunoscută sub numele de Pactul european pentru stabilitate. Documentul nu viza toate țările din Europa Centrală și de Est, ci, în esență, doar țările cu care erau în curs negocieri sau UE a semnat deja un acord de asociere. România și Ungaria au fost deci puse în fața semnării Tratatului de Cooperare și Bună-vecinătate în 1996, dar negocierile formatului acestuia s-au dovedit anevoioase, mai ales pe margine chestiunii minorităților, la fel ca de-a lungul întregului secol XX.
În cele din urmă Tratatul semnat în 1996 la Timișoara a fost rezultatul unor campanii de propagandă de opinie a ambelor state în rândul statelor vestice în fața cărora aveau de dovedit progresul lor democratic și pașnic spre aderare. Deși tratatul consemnează fondarea unei vaste relații de cooperare economică, culturală, științifică și politică, ea a fost rezultatul mai mult al presiunii și urgenței respectării unor termene necesare aderării la NATO și UE. În paralel, România își punea bazele unei relații strânse cu Statele Unite ale Americii, abandonând în totalitate ideea reapropierii de Est, iar Ungaria era țară fondatoare a Grupului de la Visegrád, alături de Cehia, Slovacia și Polonia. Acest grup avea rolul de înlesni eforturile euro-atlantice și de democratizare, și până recent a format un bloc de opinie politică distinctă în marile probleme pe care UE le-a întâmpinat de-a lungul timpului. În lumina evoluțiilor din anii 1990-2000 putem înțelege relațiile strânse dintre Ungaria și Polonia, relații concordante până-n momentul invadării Ucrainei.
După succesul planurilor geopolitice de orientare occidentală a celor două state, s-a concretizat speranța cooperării în cadrul unor organisme de integrare între cele două țări. Relațiile economice au ajuns la cel mai înalt nivel, iar cooperarea în cadrul NATO și al unor noi inițiative regionale a apropiat gândirea celor două guverne, în schimb, în realitate, observăm până-n ziua de azi rigiditatea în gândire și relativa răceală a relațiilor celor două state. Un exemplu foarte simplu, dar grăitor, a fost episodul închiderii consulatului unei țări în România, urmând ca atribuțiile pentru România să fie preluate de misiunea țării în Budapesta. Cazul a fost unul contestat prin note verbale de MAE român, prin care statul român cerea ca acest transfer de responsabilități să se efectueze, preferabil, în orice altă țară decât Ungaria.
Relațiile până-n momentul actual rămân deci crispate cel puțin, la nivel guvernamental. Deși pe plan multilateral există o cooperare strânsă între cele două țări, pe plan bilateral probleme precum minoritățile și lipsa încrederii, cuplate cu psihoze politice influențează negativ apropierea celor două state.
Considerente geopolitice și situația actuală
Europa Centrală și de Est constituie un triunghi delimitat de trei mări (Baltica, Adriatica și Marea Neagră) și Federația Rusă la Est. Acest triunghi a fost de-a lungul istoriei o gură de vărsare și de filtrare a elementelor civilizaționale și de putere pe axa Est-Vest, iar constantele influențe externe sunt rădăcina fragmentării actuale a acestei porțiuni a Europei. Dacă Europa Occidentală se bucură de un nivel de trai mai ridicat în prezent, dar și de realizări istorice semnificative ca adventul industrializării, marile expediții coloniale sau dezvoltarea democrației, acest fapt se datorează barierei de filtrare reprezentată de jumătatea estică a continentului prin care crizele majore au ajuns într-o formă diminuată în Vest și care s-a aflat totdeauna la mâna marilor imperii: Imperiul Mongol, Imperiul Otoman, Imperiul Rus și mai târziu Uniunea Sovietică.
Singurul imperiu într-adevăr central-european a fost cel Austro-Ungar, numit, în schimb, și închisoarea popoarelor. Ne putem întreba, într-adevăr, în ce poziție definitorie ar fi fost acest imperiu dacă încă mai exista în zilele noastre într-o configurație federală. În orice caz, fragmentarea acestei regiuni între state relativ mici, dar cu potențial semnificativ au îndemnat guvernele acestor țări să se orienteze spre umbrele de cooperare și de protecție mai mari de-a lungul timpului, iar în prezent această umbrelă este asigurată de NATO și UE pentru o porțiune vastă a acestei regiuni. Extinderea UE și NATO după 1990 spre Est a adus poate cele mai favorabile circumstanțe pentru această regiune din întreaga istorie a ei. Nivelul de prosperitate economică și situarea geopolitică în cea mai puternică alianță militară existentă vreodată cuplate cu posibilitatea și obligația dezvoltării democratice pun această regiune pe o traiectorie ascendentă.
Cu toate acestea, deficiențele istorice și actuale cauzate de lipsa interconectării pe axa Nord-Sud, dependența energetică și diversitatea opiniilor guvernamentale expun regiunea la anumite vulnerabilități cauzate de un cumul de factori. Extinderea NATO spre Est a fost interpretată, mai mult, cred eu, din cauza lipsei de comunicare și de încredere, ca un traseu natural de către NATO și ca o amenințare geopolitică de către Vladimir Putin al Rusiei, ducând, desigur, la o spirală descendentă a tensiunilor. Mai întâi vedem stabilizarea internă a Rusiei, recăpătarea voinței sale de acțiune militară și primele incidente militare în Georgia și mai târziu în Ucraina. Rusia este un actor important în regiune pentru că se constituie ca principala contrabalansă la influența occidentală, influență percepută de majoritatea țărilor UE-NATO din regiune ca fiind negativă și perturbatoare.
Cauza acestor percepții este pe de o parte, cum spuneam, lipsa încrederii istorice și pe de altă parte, acțiunile ostile din ultimii ani care au venit din ambele direcții dar care pun flancul estic al NATO în avangarda acestei lupte ce seamănă din ce-n ce mai mult cu o nouă confruntare înghețată dusă prin conflicte-proxy. Trecând mai departe, pe plan regional, observăm cum în anii 2010 și chiar înainte au luat naștere anumite formate și inițiative de cooperare. Printre liderii proeminenți ai acestor inițiative au fost țări precum Polonia și România, direct îngrijorate de problematica agresivității explicite a Rusiei (NATO are și ea un caracter agresiv prin acțiuni pentru percepția Moscovei, dar ea nu se exprimă sub formă explicită, ci mai mult sub o nuanță indirectă).
Prima grupare regională a fost Grupul de la Visegrád care de-a lungul unor crize ale UE, cum au fost episoadele migrației dinspre Orientul Mijlociu, diversele crize sau episoade de perturbare economică sau dispute interne cu privire la valorile statului de drept a reprezentat o voce distinctă. Vedem, însă, cum, deși animate de un spirit amical istoric și un nivel de încredere ridicat, alianțele episodice dintre Ungaria și Polonia au fost dictate mai mult de interesele comune de moment ale guvernelor de la Varșovia și Budapesta. Extinderea V4 nu a avut niciodată loc sub o umbrelă de tipul V4+ care ar fi inclus și România și Bulgaria sau statele baltice, în schimb s-au format alte două inițiative importante pentru regiune.
Din punct de vedere economic, vedem formarea, începând cu 2014, a Inițiativei celor Trei Mări (Three Seas Initiative – 3SI) inspirată din vechiul ideal polonez al Confederației Trimarium. Inițiativa țintește să diminueze vulnerabilitățile economice ale regiunii prin dezvoltarea infrastructurii energetice, de transport și digitale pe o axă Nord-Sud, întărind astfel reziliența regiunii, țintind exploatarea totală a potențialului existent prin reconfigurarea conexiunilor existente și reducerea dependenței de o singură sursă de energie, în special din Rusia. Măsurile UE de deconectare de la dependența rusească pun Inițiativa într-o poziție de forță prin instrumentele și scopul ei. Interconectarea poate servi, de asemenea, pentru dezvoltarea posibilităților de mișcare a efectivelor militare NATO, și pentru contracararea influenței chineze în Europa.
Pe plan militar, vedem grupul Bucharest Nine/B9 sau Formatul București creat în 2015 de Klaus Johannis și Andrzej Duda care incorporează toți membrii NATO ai flancului estic. Gruparea are scopul de întări cooperarea în cadrul NATO între aceste state și de a forma un pol de lobby pentru modelarea strategiei NATO cu accentul pus pe întărirea acestui front. El a luat naștere în urma evenimentelor din Crimeea din 2014 și a avut cea mai recentă întrevede la data de 6 iunie 2023, atunci când liderii grupului au declarat că în contextul războiului din Ucraina, NATO trebuie să ia măsuri din ce-n ce mai clare pentru a apăra fiecare centimetru al teritoriului său. Polul de opinie, animat și de contextul geopolitic a avut succes în sensul în care mai multe exerciții NATO au fost derulate, dar și noi batalioane aliate permanente au fost înființate pe teritoriul regional.
Trecând la dezbaterea opțiunilor de politică externă a Ungariei și României, putem observa cum, în context multilateral, cele două țări s-au situat aproape totdeauna pe aceeași lungime de undă. Totuși, abordările lor au fost diferite în ultimii zece ani. România, deși a trecut prin nenumărate schimbări de guvern, a urmărit o politică externă omogenă. Principalii doi piloni ai orientării externe a României au fost alianța strategică apropiată cu SUA și cooperarea strânsă cu UE și NATO.
Deși România a experimentat cu parteneri diverși precum China, politica ei externă a fost în general una monocromă. Pe plan regional, în schimb, și-a sumat anumite responsabilități critice, fiind a doua voce, pe lângă Polonia, cea mai răsunătoare cu privire la îngrijorările față de Rusia. Ea a fost un lider mobilizator al celor două inițiative menționate mai sus, sprijină într-un mod prioritar parcursul european al Republicii Moldova și dorește să fie o punte pentru Georgia și țări din Balcanii de Vest spre apropierea lor de UE. Relația României cu Ungaria a fost, așadar, una care s-a desfășurat în mod predominant în contexte multilaterale dacă nu luăm în considerare ocazionalele întâlniri ale oficialilor și episoadele de schimburi diplomatice în perspectiva tematicii minorităților.
Ungaria, pe de altă parte, deși urmărește aceiași doi piloni, într-o măsură mai cumpătată ce-i drept, este guvernată de 14 ani de aceeași coaliție de partide. Viktor Orbán a avut, deci, timp suficient pentru a-și dezvolta o abordare ideologică și de politică externă proprie în care, pe lângă eforturile depuse în UE și NATO a inițiat și o deschidere spre Est și Sud. Vedem, cel puțin până nu demult, o cooperare de notat cu Federația Rusă sau China în domeniul investițiilor și al energiei, dar și o reînvigorare a relațiilor cu alte țări din Asia și din Sudul global. Pe plan regional, Ungaria participă activ la formatele menționate și încearcă, ca și România, să fie un advocat al unor țări precum Bosnia, Georgia, Serbia, Albania sau Macedonia de Nord în parcursul lor european. Măsurile interne în schimb și criticile atrase au slăbit mult încrederea acordată Ungariei în forurile occidentale, iar dreptul de veto al țării a fost de multe ori cauza unor blocaje sau întârzieri în cadrul UE. Ungaria adesea prioritizează o abordare realistă din punctul de vedere al teoriei relațiilor internaționale.
Ultima perioadă a fost una a transformării. Războiul din Ucraina a declanșat o serie de schimbări și reprioritizări în pozițiile celor două state. În timp ce România, bucurându-se de o poziție de relativă independență energetică și o relație strânsă cu țări precum Franța sau SUA s-a declarat sprijinitor absolut al efortului de război al Ucrainei, Ungaria s-a găsit prinsă într-o menghină. Budapesta s-a bazat într-o măsură poate mai mare decât alte state pe cooperarea cu Rusia, iar deschiderile ei spre Est și Sud s-au dovedit a fi doar eforturi de imagine diplomatică, fără perspective concrete, practice.
Măsurile impuse de UE, la care în cele din urmă și Ungaria a aderat, i-au restrâns mult perspectivele mai ales în relația cu Rusia, iar sprijinul limitat la dimensiunea umanitară și economică pentru Ucraina au făcut-o să fie criticată în ochii unor parteneri europeni, inclusiv Polonia și România. Polonia a devenit din paria Europei o voce de avangardă cu influență pentru mobilizarea împotriva Rusiei, iar abordările diferite au îndepărtat-o, cel puțin pe moment, de Ungaria. Putem vedea cum Ungaria a urmărit în circumstanțele din totdeauna o abordare pragmatică, cum ar spune englezii, o strategie de jack of all trades, master of none. Această abordare pragmatică se va menține probabil și în perioada care va urma, iar perspectivele sunt interesant de abordat.
Posibile apropieri
Așadar, vedem în prezent o situație geopolitică în care Europa Central-Estică capătă iarăși un rol central, România se poziționează, alături de Polonia, cel puțin pe dimensiunea declarațiilor, pe o poziție de forță, iar Ungaria are misiunea de a-și redefini anumite percepte de politică externă.
Țara se află în prezent într-o situație expusă și izolată, fiind considerată de unii critici calul troian al Europei. Ungaria a fost singura țară UE care a continuat să plătească în ruble pentru gazul rusesc, singura care nu permite tranzitul de arme spre Ucraina, a pus dificultăți aderării Finlandei și Suediei la NATO, dar care în schimb, s-a aliniat majorității eforturilor UE și NATO, a oferit și un sprijin umanitar și economic însemnat vecinei sale de la nord-est, s-a oferit ca partener logistic în soluționarea problematicii exporturilor alimentare și care insistă și asupra acordării statului de țări candidate UE nu doar Ucrainei și Moldovei, ci și Bosniei și Georgiei. Ungaria va trebui să abordeze noi perspective, iar amalgamul de poziții din prezent este primul semn al recalibrării politicii implementate de Péter Szijjártó.
Cum poate deci, această recalibrare apropia Ungaria de România, atât pe plan multilateral, cât și bilateral? Palierele pe care trebuie să le privim sunt legate de relațiile existente ale Ungariei, cooperarea în formatele multilaterale-bilaterale, chestiunea energiei și parteneriatul în vecinătatea UE.
Chiar dacă Rusia va reuși să mențină teritoriile obținute, chiar și printr-un armistițiu, UE probabil că nu va renunța la sancțiuni. De exemplu, chestiunea restituirii Crimeei pare în afara scenariilor posibile. Așadar, Ungaria, dacă gândește practic, nu poate conta pe o relație menținută cu Rusia pe termen, în ciuda realității economice. Pachetul REPowerEU a fost amânat de Ungaria și deși unii critici au perceput acest fapt ca reticența Ungariei de a renunța la gazele din Rusia, ea de fapt a cerut doar un termen mai lung până când găsește soluții alternative. Relațiile existente ale Ungariei au avut de suferit, în principal cele cu Polonia, iar Budapestei nu-i convine acest lucru și va încerca, credem, să restabilească cooperarea cu Polonia, dar și cu România. Implicit, considerăm că-n următorii câțiva ani, din dorința Ungariei de a-și păstra partenerii apropiați pe plan regional, ea se va alinia în final măsurilor europene mai largi, în cazul în care acestea nu se schimbă. Aceasta este prima perspectivă prin care Ungaria poate efectua o apropiere de România. Este de asemenea și de datoria României să vrea acest lucru dacă dorește să aibă vecini de încredere la granițele ei.
Al doilea aspect esențial al perspectivelor româno-ungare va fi cooperarea în formatele regionale, Inițiativa celor Trei Mări și B9. 3SI primește o importanță mărită și va fi văzută ca o unealtă facilă pentru UE și NATO de completare a eforturilor care există. Deja sunt prevăzute numeroase proiecte comune, inclusiv româno-maghiare transfrontaliere care să asigure interconectarea celor două țări. Ea însă trebuie urmată și de o conexiune politică.
Prima întâlnire oficială între Katalin Novák, fosta președintă a Ungariei, și Klaus Johannis a avut loc în cadrul summit-ului B9 din 2022, întrevedere urmată de mai multe vizite ale președinților celor două state în cele două capitale, președintele Johannis fiind primul șef de stat român care a vizitat capitala Ungariei de mai bine de 14 ani, cu ocazia vizitei sale din toamna anului trecut. În cadrul întâlnirilor, dorința Ungariei de a dezvolta relațiile sale cu România și de a duce cooperarea celor două țări la un nivel superior a fost o tematică recurentă, făcându-se referire și la rolul de liant al comunității maghiare din România și importanța armoniei interetnice. Johannis la rândul său a vorbit de mai multe ori despre deschiderea absolută a României față de aprofundarea relațiilor la cel mai înalt nivel, astfel încât viitorul să se fondeze pe buna-vecinătate, pe atitudini sincere și de încredere și pe comunicare ca soluțiile pentru problemele existente să nu aibă abordări unilaterale. Contactele politice la nivel înalt nu s-au limitat doar la șefii de stat, de-a lungul anilor trecuți, au avut loc mai multe discuții directe între Marcel Ciolacu, Viktor Orbán, dar și miniștrii celor două state din domenii precum energia sau transporturile.
Al treilea aspect vital care poate apropia cele două părți sunt investițiile strategice în energie. Dacă România, așa cum afirmă, vrea într-adevăr să devină un exportator de energie și să-și asume rolul geopolitic energetic pe care potențialul ei îl permite, va trebui să facă investiții cheie în infrastructura de exploatare și de transport. Ungaria a afirmat în trecut că a apelat la alți parteneri în chestiunea energiei (i.e. Rusia) pentru că nu avea alternative, nici pe partea de GNL din direcția Croației care, totuși, în curând va finaliza lucrările conexe terminalului GNL de pe Adriatică, nici pe partea de conducte la granița cu România. Dacă România vrea să atragă un vecin prin măsuri practice va trebui să prioritizeze punerea în funcțiune a conductei BRUA și să profite de resursele sale strategice din Marea Neagră, iar Ungaria, mai mult ca sigur, va urgenta această chestiune. În momentul în care cele două țări ar fi conectate, Ungaria ar depinde și implicit s-ar apropia de România, dar și de cerințele politice europene, ducând la reapropierea de partenerii tradiționali.
Sursa foto: Wikipedia
